Jandarmeria, intre pasivitatea fata de vandali si abuzul fata de oamenii pasnici

Va recomand textul de mai jos. Nu este semnat de un anonim. Este vb de marturia lui Augustus Costache. A lucrat in presa timp de 15 ani pentru Radio Contact, Ziua, Reuters si a fost purtator de cuvant al CNAS. Am fost coleg cu el la Radio Contact.


Jandarmeria, intre pasivitatea fata de vandali si abuzul fata de oamenii pasnici

O tara intreaga a vazut duminica seara la televizor cum indivizi pusi pe harta cu fortele de ordine au aruncat cu pietre, au smuls garduri, au incendiat chioscuri, au spart geamuri si au devastat magazine ore in sir, pana cand Jandarmeria s-a decis sa intervina si sa imprastie gloata. O seara mai tarziu, cand violenta scazuse deja aproape de zero, tot pe micile ecrane s-a putut vedea cum sute de oameni erau retinuti si urcati in dube de reprezentantii aceleiasi institutii de ordine publica.

Ceea ce a lipsit de pe micile ecrane este insa ce s-a intamplat cu acesti oameni, despre care s-a spus ca ar fi fost «protestatari in drum spre Piata Universitatii».

Intamplarea a facut sa fiu unul dintre cei retinuti si sa am «onoarea» de a fi vazut in direct in timp ce eram bagat in duba, fapt de natura sa inspaimante familia si prietenii aflati la acea ora in fata televizoarelor.

Tocmai ma asezasem la coada la un cunoscut chiosc non-stop de cornulete si pizza, vizavi de magazinul Cocor din centrul Bucurestiului, cu gandul ca apoi sa ma indrept spre domiciliu, cand in jurul oamenilor de langa mine a rasarit ca din pamant o ceata de scutieri. Jandarmii au alergat cativa pasi dupa cei care au rupt-o la fuga instinctiv sau poate simtindu-se cu vreo musca pe caciula, apoi, in cateva secunde, au format un larg cordon in jurul celor care au stat calmi pe loc. Ne-au ordonat sa ne aliniem langa zidul cladirii si au urmat cateva minute in care ei au stat nemiscati, tacuti, in jurul nostru. Mi-am inchipuit, probabil la fel ca si ceilalti, ca ne vor verifica buletinele, ne vor buzunari sa vada daca n-avem arme si ne vor lasa in pace, avand in vedere ca pe o raza de cel putin cateva zeci de metri nimeni nu vociferase, nu scandase nimic si nici nu facuse vreun gest agresiv in minutele premergatoare aparitiei scutierilor.

Dupa vreun sfert de ora de tensiune in crestere printre retinuti, cand in spatele cordonului de jandarmi si-au facut aparitia camere profesioniste de luat vederi iar pe trotuarul de vizavi s-a adunat o multime care huiduia nestingherita, ni s-a comunicat ca vom fi dusi la sectia de politie pentru verificari.

In duba am ajuns dupa o ora de stat pe loc, in picioare, ora punctata din cand in cand, gratuit, cu spray-uri lacrimogene fasaite in aer, desi nimeni nu se comporta agresiv. Dealtfel, din cauza gazelor, unul dintre retinuti a avut o criza, pare-se de astm, si a ajuns intr-o salvare. In duba am aflat ca retinutii, peste 100 cu totii, au fost imprastiati la mai multe sectii de politie. Alaturi de alti 42 de retinuti, printre care se numara si o femeie in varsta impreuna cu fiul ei, evident debil, urma sa fiu dus la Sectia 3 de pe str. G-ral Berthelot – a carei adresa le-am furnizat-o jandarmilor deoarece acestia nu stiau unde trebuie sa ajunga si bajbaiau cu duba prin centrul Capitalei.

In pofida asteptarilor cunoscutilor care m-au sunat pe mobil imediat ce m-au vazut «in direct» urcat in duba, la sectie n-am observat sa fi fost cineva bruftuluit, insultat sau agresat, in timpul celor trei ore petrecute «pentru identificare» intr-un beci congelat.

Surpriza venea insa abia la final, cand descopereai ca absolut tuturor retinutilor li se completau formulare de procese-verbale de amendare pentru tulburarea linistii publice.

Protestelor celor care spuneau ca n-au tulburat linistea publica in nici un fel li se raspundea cu explicatii de genul: «Cine v-a pus sa iesiti din casa ?», «Stiti ceva, suntem de patru zile incontinuu la serviciu, n-avem chef de discutii» sau «Noi asa consideram, aveti posibilitatea sa contestati amenda la judecatorie». Posibilitate dificila, daca nu chiar imposibila deoarece, asa cum orice jurist stie, este mult mai greu sa dovedesti ca nu ai facut ceva decat ca ai facut ceva, iar in conditiile in care retinutii nu se cunosteau unii cu altii si multi dintre ei erau, ca si mine, singuri pe strada, cum ar putea cineva gasi martori ca nu vocifera.

In ceea ce ma priveste, jandarmul care-mi completa procesul verbal mi-a masurat cu privirea paltonul lung, negru, evident nepotrivit pe un eventual razvratit, s-a uitat pe cartea de identitate care atesta o varsta mult trecuta de adolescenta, mi-a ascultat explicatiile despre coada la chiosc si mi-a facut semn sa ma aplec spre el. In sala plina de retinuti, mi-a soptit confidential: «Am sa va dau doar avertisment» si m-a privit cu subinteles, parca pentru a-mi sugera ca cineva, undeva sus, asteapta sa i se raporteze sute de sanctionati pentru tulburarea linistii publice si ca norma trebuie indeplinita cu orice pret, nu conteaza cum, chiar si pe spinarea oamenilor pasnici.

Am fost pus asadar in fata unei dileme morale – sa semnez avertismentul, adica «sa recunosc si sa regret» o fapta pe care nu am comis-o si sa plec astfel umilit sau sa refuz recunoasterea «faptei» si sa ma aleg cu o amenda (minimum 200 lei) si mai nedreapta dar imposibil practic de contestat. La 3 dimineata, dupa ore de stat in picioare si dardait in beciul friguros al sectiei de politie, am cedat si am semnat.

Insa nu inteleg sa tac in fata acestui abuz, mai ales ca in decembrie 1989 am fost unul din cei care au avut norocul sa scape de gloantele pe care le-au infruntat tocmai pentru ca astfel de abuzuri sa nu mai aiba loc.

De aceea, solicit public ministrului de interne Traian Igas sa ne arate ca nu traim intr-un regim dictatorial si sa dispuna o ancheta serioasa asupra modului in care s-au acordat sanctiunile contraventionale sus-mentionate, iar Jandarmeriei sa prezinte public scuze celor de care si-a batut joc, sub masca legalitatii, in seara si in noaptea de 16 spre 17 ianuarie 2012.

Augustus Costache